Când El Se Retrage Pentru Că Eu Sunt Prea Drăguță
Despre retragerea masculinului și dialogul pe care nu îl vom avea niciodată
Ieri am trăit o zi dificilă. Și pentru că relația noastră s-a schimbat în ultimele luni.
L-am invitat: “Haide în vacanță împreună”. S-a gândit câteva săptămâni și apoi mi-a răspuns “Nu”.
“Haide la film amândoi”. Nici asta nu a vrut.
“Haide împreună să ieșim în oraș la cină” “Nu”.
Abia după câteva astfel de “nu”-uri am înțeles că e ceva grav. L-am somat: “Cum o să funcționeze relația noastră, când tu alegi să refuzi toate momentele împreună care ar putea fi plăcute?”
Tocmai asta îmi transmitea că pentru el relația nu mai funcționează și nici nu își mai dorește să investească în momentele plăcute. Retragerea îi dă răgaz, și îl protejează pentru moment.
***
Ieri am trăit o zi dificilă. Și pentru că în interiorul meu s-a purtat cu voce tare un dialog pe care îl port “tăcut” de ani de zile.
Am răspuns provocărilor din relație ca o copilă care s-a făcut mare și poate acum să iasă singură în oraș. Eu pot. Eu sunt împuternicită.
Mai târziu, mi-am recunoscut că îmi lipsește prezența lui. Exact așa cum e el: nici mai frumos, nici mai urât. Am recunoscut că “împuternicirea” nu era chiar autentică: era mai degrabă o respingere însoțită de “îți arat eu că pot și singură”. Și asta nu știu cum îl face să se simtă. Poate îl îndurează și mai tare și îl face și mai tare să se retragă.
Cum inviți un om care a ales să se retragă să revină treptat? Cum îi recâștigi încrederea? De unde reiei comunicarea?
Îmi recunosc propriul mecanism defensiv-agresiv. Și aleg să mă opresc.
***
Și apoi am înțeles ceva care m-a oprit.
Scena care repetă
Vine acasă de la serviciu obosit. Se lasă pe canapea și suspină adânc.
“Ți-e foame? Îți fac ceva rapid,” îi zic ridicându-mă imediat.
“Nu, stai jos, sunt bine,” zice el.
Dar eu deja sunt în bucătărie. Fac un sandwich. Îi aduc o farfurie curată, cu șervețel.
El se uită la sandwich. Apoi la mine. Apoi din nou la sandwich.
“De ce faci asta?” mă întreabă. Vocea lui sună obosit, nu recunoscător.
“Ce anume?” Nu înțeleg întrebarea.
“De ce... mereu... faci lucruri pentru mine când nu ți-am cerut?”
Rămân cu farfuria în mână. Nu știu ce să răspund. Credeam că asta înseamnă dragoste - să fii atentă, să anticipezi, să oferi fără să ți se ceară.
El se ridică de pe canapea și pleacă în dormitor. Închide ușa.
Ce nu văd eu
Când devin “drăguță” - când zâmbesc mereu, când spun “orice îți dorești tu”, când pregătesc cafeaua lui înainte să-mi beau pe a mea, când îi aduc mâncare nepoftită - el nu vede o femeie care îl iubește.
El o vede pe mama lui.
Mama lui care își ținea respirația când intra tatăl în casă, verificând humorul lui.
Mama lui care întreba “Ce vrei să mănânci?” și pregătea trei meniuri diferite ca să fie sigură că o nimerește.
Mama lui care zicea “Sunt bine” când plângea în baie cu ușa închisă.
Mama lui care s-a șters pe sine, an de an, până a devenit o umbră care servea cina și aștepta aprobarea.
Ce simte el (fără să-mi spună)
Când eu devin prea drăguță, în el se activează ceva vechi și dureros.
Copilul de 6 ani care vedea cum mama lui renunță la ea însăși.
Copilul care simțea că existența lui costă.
Copilul care învăța că dragostea înseamnă sacrificiu, nu bucurie.
Copilul care și-a jurat: “Nu vreau să fiu niciodată motivul pentru care cineva se pierde.”
Și atunci, adult, el face singurul lucru pe care îl știe:
Se retrage.
Nu pentru că nu mă iubește.
Ci pentru că “drăguța” din mine îl aruncă înapoi în 1995, în bucătăria părinților lui, unde mama aștepta lângă aragaz și el simțea că tot ce poate face e să fie mai mic, mai nevăzut, mai puțin.
Retragerea lui nu e despre mine.
E despre copilul din el care încă poartă greutatea aceea - greutatea de a fi “motivul” pentru care cineva își pierde vocea, visele, sinele.
Și când eu zâmbesc și spun “Orice vrei tu”, copilul acela din el mă aude zicând:
“Eu nu contez. Tu ești important. Eu aleg să dispar.”
Și în loc să-l apropie, asta îl face să fugă.
***
Dialogul pe care nu îl vom avea niciodată
Cum ar decurge o conversație cu el, în care să-i fac loc să pășească afară din ascunzătoare?
“Am observat că te-ai retras din activitățile comune. Din grupurile comune. Am remarcat asta și în loc să vin să vorbim, m-am comportat ca și cum sunt OK și pot să fiu eu prima care te îndepărtează.
Ce e cu tine? Ce simți?”
Ar fi suficient de încurajatoare exprimarea aceasta? I-ar da de înțeles că sunt disponibilă să-l ascult?
Ce mi-ar spune?
“Am obosit. Am încercat în atâtea feluri ca să fie bine relația noastră. Și tot te văd, frământată, nemulțumită. Mă critici constant despre lucrurile pe care nu le-am terminat. Omiți să vezi și să apreciezi și reușitele mele pentru tine, pentru noi.”
Sau:
“M-am simțit rănit adesea: încercările mele de a face lucrurile să meargă nu păreau să fie ce trebuie. Am încercat și așa, și așa. Am făcut multe…multe…tot ce am crezut că e bine. Și parcă azi tot nu ne e bine.”
Sau:
“Mi-e greu. Sunt mereu atent la voi, la tine, la copii și la nevoile voastre. Însă eu, eu unde sunt? Ceva s-a pierdut pe drumul încoace…”
***
Însă nu-mi vorbește. Alege să rămână închis în el. Între ochi se cunoaște acea cută din ce în ce mai accentuată. Și mă întreb: “Omule, de ce e așa de greu să spui ce simți?”
Ce anume ne împiedică în așa hal să cerem de la partenerii noștri ce ne vrem, ce ne place, ce ne dorim acum?! De ce opunem atâta rezistență colaborării emoționale? Financiare? Sufletești?!
Limitele prost definite și neprotejate au lăsat loc ca să ne rănit unul pe altul. Lipsa clarității și a sentimentului că “eu merit” afecțiune, iubire, suport material, toate acestea au adâncit rănile. Iară cum stăm unul lângă altul, mai zdrențuiți ca acum 10 ani, întrebându-ne cum am ajuns aici.
“Tu, bărbatul meu, știi cum am ajuns aici?”
✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨ ⭐
AICI ÎNCEPE ADEVĂRUL TĂU
🤍 Când ai fost ultima dată “drăguța” care a făcut lucruri nesolicitate?
Nu din generozitate autentică. Ci din teama că dacă nu anticipezi, dacă nu oferi, dacă nu ești mereu disponibilă - el va pleca?
🤍 Recunoști retragerea lui ca pe o raspuns la ceva din tine?
Sau încă crezi că e doar despre el - că e distant, că nu comunică, că nu vrea să investească?
🤍 Ce dialog purtați în tăcere?
Tu în capul tău, el în al lui. Doi oameni unul lângă altul, fiecare cu propria poveste despre ce se întâmplă. Ce ai spune dacă ați avea curajul să rostiți cu voce tare?
🤍 “Tu, bărbatul meu, știi cum am ajuns aici?”
🤍 “Tu, femeia mea, știi cum am ajuns aici?”
E în regulă să nu știi răspunsul încă. E în regulă să stai cu întrebarea. Sunt momente in care tot ce putem face azi e sa recunoaștem realitatea.
✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨✨ ⭐ ✨ 🌟 ✨ ⭐